HA-LPY AJUNS CU BINE LA TORINO
Foto: NEWSAIR.RO
Şi, a venit vremea de schi! O vacanţă mult aşteptată, programată de două luni şi încurajată de o super-ofertă a companiei low cost Wizz Air. Am găsit astfel, chiar în prima zi a noului an, nişte bilete la super-preţ Bucureşti-Torino şi cum eram în căutarea unei destinaţii de schi am găsit rapid locul ideal pentru un astfel de sejur: Pragelato-Sestriere, la aproximativ 100 km de Torino.
Am luat biletele pe loc pentru că preţul era mult prea atractiv, adică aproximativ 100 de lei/persoană dus/întors. În fine, aşa de agaţă întotdeauna operatorii low cost, dar mi-am asumat asta din start. Când încep însă să se adauge cheltuielile, o să vedeţi unde se ajunge. La final.
Aşadar, am luat 5 bilete. Eu, soţie, 2 copii (dintre care o fetiţă de un an) şi o bunică să stea cu infanta. Toate bune şi frumoase până cu o săptămână înainte de plecare când am început să ne îmbolnăvim unul câte unul. Viroza nenorocită care bântuie în perioada asta ne-a prins rând pe rând aşa încât călătoria noastră nu mai era atât de atractivă. Am hotărât însă, pe ultima sută de metri, să plecăm încurajaţi de semnele de ameliorare ale bolii. Aşa că am plecat.
La aeroport, agitaţie mare, deci nimic neobişnuit. Eu trăgeam de bagajele imense, 3 la număr (cine are copii înţelege), copiii trăgeau de mine, bunicuţa trăgea de copii iar soţia se lupta cu bagajele de mână şi tot aşa… Check-in-ul a decurs uşor, fără probleme, mai ales că ajunsesem destul de târziu şi nu ma era nimeni la coadă. Domnul foarte amabil de la ghişeu ne-a întrebat dacă are vreo importanţă cum înregistrează bagajele, eu i-am răspuns că nu, pentru că chiar nu avea în acel moment. Mai apoi însă aveam să constat că are mare importanţă.
Iar problemele aveau să înceapă la poliţia de frontieră. 4 dintre noi cu paşapoarte, bunicuţa cu carte de identitate. Pe mine mă întreabă vigilentul de la ghişeu, cum altul n-am mai văzut, dacă am mai locuit şi prin Suceava. Eu, niciodată, zic. A bine că altfel aveai probleme, răspunde el autoritar. Eu răsuflu uşurat că am scăpat atât de uşor. Dar vigilentul nu se lasă. Şi după ce a verificat toate paşapoartele (mă şi mir că nu a vrut să cerceteze dacă sunt copiii mei sau nu), a început să se lupte cu cartea de identitate a maică-mii. Şi a verificat-o şi a reverficat-o până a decis că ceva nu e în regulă. Asta, deşi ea mai călătorise cu exact aceeaşi carte de identitate şi în trecut tot pe la Henri Coandă. Omul, nu şi nu. Ne invită tacticos să mergem în spate la biroul lor pentru verificări suplimentare. Acolo, colegii vigilentului, la fel de vigilenţi, au petrecut minute bune şi, în final, au dat verdictul: bunica nu poate părăsi ţara pentru că are două cărţi de identitate!!! Şoc şi groază, de-adevăratelea!!! Şi aici avem o nouă dovadă a autorităţilor din România care îşi fac treaba după ureche şi în bătaie de joc, cu total dispreţ faţă de cetăţeanul care îi plăteşte salariul şi pentru care ar trebui să aibă măcar un minim respect. Ok. Bunica a devenit într-o secundă infractoare, tratată ca atare de vigilenţii Poliţiei de frontieră de la aeroport care i-au spus că în baza lor de date figurează cu două cărţi de identitate şi că aceea pe care ea a prezentat-o nu este validă întrucât fusese pierdută. Fără drept de apel. De acord cu ei dar cum se face că această carte de identitate pierdută, în urmă cu 5 ani, este descoperită de-abia acum? Mai ales că, aşa cum vă spuneam, ea a mai călătorit, între timp, exact cu acelaşi buletin şi exact pe la aceiaşi poliţişti de frontieră. Păi, probabil că nu au verificat colegii, a fost răspunsul vigilentului. Aha! Deci există şi poliţişti de frontieră care nu sunt aşa de vigilenţi şi nu au nas atât de fin încât să prindă o pensionară care trece fraudulos frontiera cu un buletin declarat pierdut şi găsit ulterior. Avem bază integrată şi în baza de date acest buletin este pierdut, continuă poliţiştii. Mergeţi şi rezolvaţi problema la Evidenţa populaţiei. Astăzi nu călătoriţi, s-au impus ei în final, după vreo jumătate de oră. Mă întreb însă câţi infractori adevăraţi, traficanţi de droguri, de persoane, urmăriţi, violatori etc. au trecut, în tot acest timp, de verificările de doi bani ale acestor poliţişti care nu se chinuie deloc să îşi mai ascundă plictiseala din priviri? Cum nu a fost cale de înţelegere, mama a trebuit să se întoarcă frumuşel acasă, noi ne-am continuat drumul îngroziţi la gândul că toată vacanţa noastră a fost dată peste cap din start. Nu puteam trimite şi fetiţa cea mică acasă cu bunica pentru că aveam în bagajele predate la cală deja lucruri esenţiale pentru ea. Nu mai era nici timpul necesar pentru a mai schimba ceva.
Ulterior, maică-mea avea să constate la Evidenţa populaţiei că, într-adevăr, acolo de 5 ani o aştepta o carte de identitate. DE 5 ANI!!! Deşi, ea a anunţat între timp că şi-a găsit buletinul pierdut, deşi ea a folosit în toţi aceşti 5 ani cartea de identitate în toate relaţiile cu autorităţile statului, inclusiv pentru călătorii în afara ţării aşa cum vă spuneam. Deci, de 5 ani, un funcţionar plătit din bani publici, a ţinut într-un sertar un buletin nou şi nu a anunţat pe nimeni de existenţa acestuia sau nu a decis anularea acestuia după ce maică-mea a anunţat că şi-a găsit buletinul pierdut. Şi, la fel, nimeni nu i-a zis că buletinul pierdut şi găsit ulterior a fost anulat. E-adevărat că totul s-a întâmplat (pierderea, anunţarea pierderii şi regăsirea cărţii de identitate) într-un timp relativ scurt care a coincis cu perioada de eliberare a unei noi cărţi de identitate dar totuşi, după ce Evidenţa populaţiei a fost înştiinţată că buletinul pierdut a fost găsit, mă gândesc că şi Evidenţa populaţiei ar fi trebuit să anunţe care buletin rămâne valid. Nu să-l păstreze într-un sertar… 5 ani. Dar asta nu e decât o altă dovadă că nu te poţi baza niciodată pe autorităţile române.
OK. Acum are o singură carte de identitate. Sper!
Dar problemele noastre nu s-au încheiat aici. Unul dintre cele 3 bagaje fusese înregistrat pe numele maică-mii, care nu mai călătorea. Conform regulilor internaţionale, un bagaj nu poate călători fără pasagerul căruia îi aparţine aşa că acest bagaj tocmai urma să fie dat jos din avion. Un bagaj extrem de important pentru noi, evident. Le-am explicat situaţia agenţilor de ticketing de la poarta de îmbarcare cărora le-am reamintit când m-au întrebat dacă are vreo importanţă pe numele cui înregistrează bagajele. Aceştia m-au înţeles şi, deşi în rezervarea de grup făcută bagajul fusese cumpărat pentru bunicuţa, ei au fost de acord să îl reeticheteze pe numele unuia dintre ceilalţi patru pasageri din rezervare care călătoreau. Am răsuflat uşuraţi încă o dată.
Foto: NEWSAIR.RO
Zborul cu Wizz Air mi-a reamintit ce înseamnă de fapt low cost-ul în România. O mulţime pestriţă de oameni, unii încă având sacoşe de rafie cu ei, bulucindu-se la poarta de îmbarcare chiar dacă nimeni nu a anunţat îmbarcarea. Mai apoi, aceeaşi mulţime călcându-se în picioare când s-a deschis poarta de îmbarcare deşi se anunţase foarte clar că toată lumea trebuie să facă loc celor care au achiziţionat Priority boarding. Nimeni nu ţine cont de copii: nici câţi ai, nici ce vârste au.
În fine, cu chiu, cu vai, ne-am îmbarcat în aeronava Wizz Air înmatriculată HA-LPY, un avion cu o vechime de doar 5 ani dar vizibil muncit. Iar primul semn de uzură se vede în scaunele care aveau mai toate spătarele crăpate.
La bord, încep cheltuielile: un sandwich 4-5 euro, o bere 4 euro, o apă 2 euro şi lista continuă.
Măcar a ajuns la timp! Şi ne-am recuperat şi toate bagajele!
Ne-am cazat la Pragelato, într-un apartament cu 3 camere pe care l-am rezervat pe Booking.com. Review-uri foarte bune, condiţii acceptabile, preţ foarte bun – 560 euro/săptămână.
PRAGELATO LA RUA
Foto: NEWSAIR.RO
Pragelato La Rua este un sătuc de munte în adevăratul sens al cuvântului, aflat la o altitudine de aproximativ 1,500 de metri, în regiunea Piemonte din nord-vestul Italiei, foarte aproape de graniţa cu Franţa. Comuna Pragelato cuprinde însă cel puţin 10 astfel de sătucuri aruncate pe versanţi. Partea bună este că la Pragelato există o pârtie de începători foarte bună pentru copii pentru că nu e prea aglomerată (în timpul săptămânii eram singuri pe pârtie). Partea proastă este că avansaţii se plictisesc foarte repede acolo. Mai rău însă este că în Pragelato nu prea găseşti restaurant deschis niciodată iar cele două magazine alimentare pe care le-am descoperit au un program ciudat şi rişti să rămâi nemâncat.
SESTRIERE
Foto: NEWSAIR.RO
La aproape 10 km însă, se află Sestriere, o staţiune devenită celebră mai ales după ce a găzduit Jocurile olimpice de iarnă Torino 2006. Sestriere este principala poartă de acces pe cei 400 km de pârtii din aşa numita Calea lactee. Sunt pârtii spectaculoase din Alpii italieni care leagă staţiuni precum Sestriere, Claviere, Sauze d-Oulx, Cesana Torinese, San Sicario şi până în Franţa la Montgenevre. Aici, la Sestriere e un adevărat paradis pentru schiori. Cu doar 36 euro/zi ai acces la toată această reţea de pârtii însumând 400 km, şi pentru un ski-pass de 47 de euro/zi, poţi ajunge şi la pârtiile din Franţa. Dacă ai doar o jumătate de zi la dispoziţie, atunci plăteşti doar 26 de euro pentru un ski pass. Pentru copiii născuţi după 2007, un ski-pass costă doar 5 euro/zi dar trebuie neapărat să prezentaţi un document de identitate al copilului.
DOMENIUL DE SCHI VIA LATTEA
Foto: NEWSAIR.RO
Şi la capitolul închirieri de echipamente, preţurile sunt mai mici ca în Austria: 20-25 euro/zi pentru echipament complet de schi sau snowboard (chiar mai ieftin la Pragelato). Lecţiile de schi pentru copii îmi par însă destul de ineficiente mai ales din cauza atitudinii instructorilor italieni care nu au niciodată chef de muncă. Astfel, am plătit 41 de euro pentru o şedinţă de o oră cu unul care de-abia avea chef să vorbească dar să îl mai şi înveţe pe copil să schieze. Până la urmă, ne-a dovedit ăla mic că mai degrabă învaţă singur aşa că după 3 zile de instructori, în fiecare zi altul, şi-a luat inima în dinţi şi a coborât din vârful muntelui fără niciun ajutor.
La capitolul mâncare şi servicii însă, chiar e o problemă, după standardele mele, cel puţin. Oameni atât de neprietenoşi precum italienii din această zonă am mai întâlnit poate doar în Rodos, printre taximetriştii plictisiţi de jecmănit turiştii. Toţi par foarte deranjaţi când le calci pragul restaurantului, asta dacă găseşti deschis, şi aproape că te şi înjură dacă mai ai şi solicitări speciale. Şi, se dovedeşte la final, că nici măcar nu au motive să fie aroganţi: mâncarea proastă şi foarte scumpă. Sau poate am avut noi iar ghinion, deşi n-am mâncat de două ori în acelaşi loc.
Una peste alta, schiatul, aşa mai greu, cu rândul, pentru că cineva trebuia să aibă grijă şi de infantă, a fost ok. Preţurile de pârtie: vin fiert – 4 euro, pizza – 4 euro, apă – 1,5 euro, ciocolată caldă – 3 euro, sandwich – 4 euro, coca cola – 2,5 euro.
Săptămâna a trecut repede cu mulţumirea că cel mic a învăţat să schieze şi chiar îi place, şi regretul că noi n-am putut să ne bucurăm de pârtii aşa cum ne plănuisem. Dar, la plecare, din nou probleme.
Ajunşi la Aeroportul Torino Caselle, cu suficient de mult timp înainte de decolare, ne-am grăbit să scăpăm de bagaje la check-in. Când, ce să vezi? O italiancă la fel de nesuferită ca toţi ceilalţi întâlniţi până atunci, ne informează că poate înregistra doar 2 bagaje întrucât al treilea e rezervat pe numele unei persoane care nu mai călătoreşte. Asta deşi era o singură rezervare, cu 5 persoane şi 3 bagaje plătite dar, neinspirat, distribuite pe cap de pasager. Deci, pentru că maică-mea a avut ghinionul să nu mai poată călători, noi ceilalţi din acelaşi grup nu ne mai puteam folosi de bagajul atribuit ei la efectuarea rezervării. Politica companiei Wizz Air. Nu e decât o altă tactică de a mai jecmăni pasagerii de nişte bani. Practic mai plăteşti un bagaj încă o dată. Aaaa… aş fi putut să modific rezervarea, mi s-a spus. Dacă sunam la call center (un telefon cu o super supra-taxă) şi dacă, evident, plăteam şi o taxă de modificare a rezervării. deci, oricum o dai, Wizz Air te stoarce de bani că doar d-aia e low cost, să profite de orice. Că toate aceste ultime taxe sunt total nejustificate este o altă problemă pentru că, în realitate, modificarea online de către pasager, a unei rezervări nu presupune niciun cost. Putem accepta telefonul cu suprataxă pentru că trebuie să plateşti măcar un operator de call-center. În fine. Furtişag după furtişag că aşa e politica companiei. Ca pasager te vezi nevoit să accepţi. Acum, eu ce puteam să fac, să abandonez un bagaj în aeroportul din Torino? Nu. Aşa că am plătit 65 euro ca să nu rămână lucruşoarele copilului de izbelişte pe tărâm italian. Ooooo!! Dar staţi să vedeţi, că n-a fost aşa de simplu. Am constatat că să plăteşti o taxă de bagaj pentru Wizz Air la aeroportul din Torino este mai complicat decât să îţi iei credit Prima casă.
Evident că low cost-ul ungar nu are propriul birou de ticketing la Torino aşa că se folosesc de serviciile oferite de compania aeroportuară Sagat. Multe ghişee, la care se înghesuiau zeci de speriaţi, doar 2 funcţionare plictisite care nu dădeau doi bani. M-am aşezat şi eu la o coadă… una dintre ele pentru că ghişeele nu erau semnalizate. Scria undeva că deservesc orice companie. După vreo 20 de minute de aşteptare, când încă mai aveam 2 în faţă, i-am rugat respectuos să mă lase în faţă că mi se închide check-in-ul. Ei m-au lăsat şi am ajuns la plictisită… care îmi spune tacticoasă că ea nu se ocupă de Wizz Air, ci doar de Alitalia… deci am aşteptat 20 de minute degeaba… M-am mutat la alt ghişeu, cel indicat de prima plictisită şi singurul care mai era deschis, dealtfel.
Acolo, cealaltă plictisită, era concentrată în calculator, în timp ce doi pasageri cu care mai vorbea din când în când, erau implicaţi într-o căutare în propriile Ipad-uri. La coadă, aşteptau nerăbdători vreo 10 oameni. Din nou, mi-am cerut scuze şi i-am rugat să mă lase în faţă, de data sta doar să întreb. Şi bine am făcut că am întrebat că nici plictisita a doua nu se ocupa de Wizz Air. A strigat-o pe alta, vizibil ofuscată că am deranjat-o.
A venit cea de-a treia plictisită şi m-a preluat direct. Supărată cum vă spuneam, a ţinut să îmi reproşeze că mai am timp, deşi nu mai aveam. Era 15.45, iar check-in-ul se închidea la 16. Şi a început să scrie funcţionara şi să mute hârtii de colo-colo şi să se învârtă şi să caute chestii şi, în general, să facă orice altceva decât să îmi încaseze mie cei 65 de euro. Şi totul a culminat când mi-a zis că, trebuie să facă două chitanţe, una pentra taxa de bagaj şi una pentru taxa de aeroport. Atunci n-am mai rezistat şi i-am replicat, răstit, că să facă orice vrea dar să facă dracului mai repede că stau de 10 minute să îi dau nişte bani. Tânăra nu s-a lăsat mai prejos şi m-a atenţionat să am grijă la tonul pe care îl folosesc că acolo sunt oameni care lucrează, adică ele, cele 3 plictisite, care de-abia rezolvau problema unui pasager la 20 de minute, în cel mai fericit caz. În final, poate ca să se răzbune, m-a chemat la alt ghişeu pentru că doream să plătesc cu cardul. Pam-pam!
CUM AM ADMIRAT OPERAŢIUNILE AEROPORTUARE ÎN MIROS DE CHEROSEN
Foto: NEWSAIR.RO
La îmbarcare, aceeaşi “ospitalitate” torineză. Avionul de la Bucureşti tocmai aterizase, iar italiencele s-au şi grăbit să înceapă îmbarcarea de m-au lăsat cu gura-căscată. Mă, zic, eficienţa asta maximă nu e chiar un semn bun. Evident că, în graba lor, doamnele uitaseră de fraierii care îşi cumpăraseră îmbarcare prioritară, ca mine, şi a fost nevoie să le atragem atenţia. Şi-au cerut formal scuze şi au anunţat încă o dată, după ce îi chemaseră pe toţi la îmbarcare, că cei cu Priority boarding ar trebui să vină în faţă. Ne-am dus şi ce credeţi că a urmat? Am fost conduşi frumuşel afară, lângă clădirea terminalului, unde am privit minute bune cum se efectuează operaţiunile aeroportuare de debarcare a pasagerilor şi bagajelor tocmai sosite cu aeronava Wizz Air înregistrată HA-LYA de la Bucureşti. Practic, am fost scoşi rapid din aeroport şi ţinuţi afară lângă avion până ce totul a fost pregătit pentru plecarea noastră. Dar poate şi asta face parte tot din politica companiei de a cheltui cât mai puţin cu pasagerii săi! Nu contează că eşti cu copii mici după tine, că stai afară în vânt, în ploaie!!!
Am prins avionul până la urmă! Cât m-a costat low-cost-ul Wizz Air, de fapt?
Păi:
– 4 bilete – 152 lei
– 3 bagaje – 402 lei
– Priority boarding (deşi călătoream cu infant) – 144 lei
– confirmare SMS – 4,5 lei (nu vă luaţi că nu vă ajută la nimic)
– informare de zbor prin e-mail – 9 lei (nu vă luaţi că nu vă ajută la nimic)
– Wizz Discount Club – 249 lei
– taxă infant – 38 lei
– taxă de administrare – 280 lei
TOTAL – 1278,50 LEI adică cca. 288 EURO
– La acestea adăugăm următoarele:
– catering la bord – 40 euro
– bagaj suplimentar – 65 euro
TOTAL – 393 EURO
Preţul rămâne mic, dar disconfortul creat de toată această atitudine de jecmănire este nepreţuit, totuşi!